Antonia Pozzi
Parole asciutte, dure come i sassi, vestite di veli bianchi, strappati – sono così i versi di Antonia Pozzi, poetessa milanese, cresciuta nell’ombra di un amore impossibile e sotto il peso di un padre proprietario e normalizzante.
Inizia a scrivere a diciassette anni.
La sua poesia si apre soprattutto come diario intimo e si rivela come un cammino oltre la vita, oltre la morte.
Una scrittura essenziale eppure densa, capace di tenere insieme rigore filosofico e urgenza lirica.
La sua passione per i versi si incrocia talvolta con quella per la fotografia e per la montagna.
Muore suicida nel 1938, a soli 26 anni.
L’opera di Antonia viene raccolta e data alla stampa dopo la sua morte, non senza interventi – anche censori – del padre sui testi originali, che solo edizioni critiche più recenti hanno restituito nella loro forma autentica.
*
Preghiera alla poesia
Oh, tu bene mi pesi
l’anima, poesia:
tu sai se io manco e mi perdo,
tu che allora ti neghi
e taci.
Poesia, mi confesso con te
che sei la mia voce profonda:
tu lo sai,
tu lo sai che ho tradito,
ho camminato sul prato d’oro
che fu mio cuore,
ho rotto l’erba,
rovinata la terra –
poesia – quella terra
dove tu mi dicesti il più dolce
di tutti i tuoi canti,
dove un mattino per la prima volta
vidi volar nel sereno l’allodola
e con gli occhi cercai di salire –
Poesia, poesia che rimani
il mio profondo rimorso,
oh aiutami tu a ritrovare
il mio alto paese abbandonato –
Poesia che ti doni soltanto
a chi con occhi di pianto
si cerca –
oh rifammi tu degna di te,
poesia che mi guardi.
*
Rugăciune către poezie
O, tu care-mi știi cel mai bine
sufletul, poezie:
tu știi de lipsesc și mă pierd
tu, care atunci
te lepezi de mine și taci.
Poezie, mă spovedesc ție
tu, care ești vocea mea profundă
tu știi
tu știi că am păcătuit,
am călcat în picioare pajiștea de aur
ce-mi era inima,
am tăvălit iarba,
am distrus pământul –
poezie –
pământu-n care mi-ai dezvăluit
cel mai dulce dintre toate cântecele tale,
pământu-n care într-o dimineațā
pentru-ntâia oară
văzui ciocârlia înalțându-se-n zbor
și cu privirea-ncercai să mă-nalț
odată cu ea –
Poezie, poezie
profunda mea remușcare,
o, ajută-mă să-mi regăsesc
patria-naltă ce am părăsit –
Poezie, tu care te dăruiești doar
celui ce cu ochii plini de lacrimi
se caută –
o, fă-mă din nou demnă de tine,
poezie care mă privești.
(Parole: diario di poesia, Lo Specchio, Mondadori, 1964)
*
Grido
Non avere un Dio
non avere una tomba
non avere nulla di fermo
ma solo cose vive che sfuggono –
essere senza ieri
essere senza domani
ed accecarsi nel nulla –
– aiuto –
per la miseria
che non ha fine –
*
Strigăt
A nu avea un Dumnezeu
a nu avea un mormânt
a nu avea nimic statornic
ci doar lucruri vii –
ce se risipesc –
a fi fără un ieri
a fi fără un mâine
și a orbi în neant –
– ajutor –
pentru mizeria
fără sfârșit
*
Pudore
Se qualcuna delle mie povere parole
ti piace
e tu me lo dici
sia pur solo con gli occhi
io mi spalanco
in un riso beato
ma tremo
come una mamma piccola giovane
che perfino arrossisce
se un passante le dice
che il suo bambino è bello.
*
Pudoare
Dacă vreunul din bietele mele cuvinte
îți place
și tu îmi spui —
chiar și numai din priviri —
eu mă deschid toată
într-un zâmbet ferice
dar tremur
ca o tânără mamă
care chiar roșește
când un trecător îi spune
cît îi este de frumos pruncul.
(Parole liriche, Mondadori, 1939)
Parole (Mondadori, 1939, I ed., 91poesie; II ed., 157 poesie; 1948, III ed., 159 poesie; IV ed., 176 poesie, con prefazione di E. Montale), La vita sognata ed altre poesie inedite (Scheiwiller, a cura di A. Cenni e O. Dino, Garzanti, 1989 e 2001), Poesia, mi confesso con te. Ultime poesie inedite 1929 – 1933 (a cura di O. Dino, Viennepierre, 2004), Pozzi-Gadenz, Epistolario 1933 – 1938 (a cura di O. Dino, Viennepierre, 2008).

Lascia un commento